O melodie care-mi sună-n cap de pe vremea când abia descoperisem chiulul şi pentru un pumn de fise puteam să călătoresc într-un univers ciudat în care instalatori neînfricaţi salvează prinţese şi calcă pe cap monştri ciudaţi care seamănă cu Cousin It, mănâncă flori care le dau puteri speciale (wink-wink pentru amatorii de plante!) şi o ard prin canale fără să fie luaţi drept aurolaci…
Archive for February, 2009
Super Mario ep. 1
Friday, February 27th, 2009Când se lasă cortina…
Wednesday, February 25th, 2009Când se lasă cortina și se stinge lumina, ce se întâmplă cu cei care mă fac să râd până la lacrimi? Și dacă aș putea să aflu, aș vrea să știu?
Am fost curios de-a lungul timpului și sunt și acum… cu toate că are și downside curiozitatea. Nu pentru că omoară pisici (motanul meu Achmed e în regulă!), ci pentru că este mama întrebărilor și întrebările nasc uneori răspunsuri. Sunt mulți oamenii care se plâng că religia și filosofia nu oferă răspunsuri, dar eu cred că e o falsă problemă…
Nu cred că sufletul omului e gata pentru răspunsuri. Omul are nevoie de magie… probabil de asta, pe măsură ce ne băbim, cu toții ne întoarcem privirea spre biserică generând celebrele divizii de moși și babe ce se erijează în păstrători ai obiceiurilor. Răspunsurile pot demola sufletul. Te pot ridica într-o stare accentuată de awareness, dar îți pot fura uneori din pasiune. Sunt actor, textier de muzică… scriu și prestez umor… uneori cânt… Nu mai pot privi filmele, piesele de teatru, muzica, spectacolele de comedie și cărțile la fel. Pe de o parte e bine pentru că înțeleg lucrurile altfel și descopăr noi teritorii, pe de alta îmi este dor de fantasma pe care o construiau filmele când eram mic și nu înțelegeam conceptul de actor, scenariu și decor.
Alegerea e a fiecăruia. Presupun că toți trebuie să ne punem problema la un moment dat în viață… Vreau sau nu vreau să explorez mai departe? Când e suficient? Există such a thing?
Și ca să mă fac înțeles pe deplin, iată de la ce au plecat aceste gânduri… Este vorba de două clip-uri cu Stan și Bran la multă vreme după ce au încetat să fie Stan și Bran. Eu am ales să le urmăresc, dar poate că mai câștigați sunt cei ce au ales diferit… lăsându-i pe Stan și Bran să fie Stan și Bran acum și pururea și-n veci vecilor… Amin!
1.
2.
Pitonul muzical
Tuesday, February 24th, 2009
Sunt unul dintre cei mulți amuzați de geniul comic al celor de la Monty Python… iubesc chestia aia nebună pe care o fac ei, atât de simplă și atât de complexă. Umorul e bazat pe surpriză, comedia se realizează luând spectatorul pe nepregătite și cu toate astea ei calcă în picioare tot cu știința lor dementă. Există numeroase bucăți în care ești prevenit că ai să râzi, ți se explică exact cum vei fi făcut să râzi cu planșe, demonstrații și discurs exhaustiv… teoretic este eliminat elementul surpriză de care toți comicii se servesc pentru a obține un râs lejer… și cu toate astea râzi. Râzi exact când și cum și la ce au spus ei că râzi! Și pe lângă toate astea se cristalizează un mesaj atât de subtil și vaporos încât e ușor de argumentat că nici măcar nu e acolo, că e o părere… Dar eu îl văd și îl aud și vreau să fiu lăsat așa!
Există un DVD care se găsește și la noi (e mai ușor să-l tragi de pe net, dar recomand să mergeți și să îl cumpărați pentru că e normal ca artiștii să fie plătiți pentru munca lor!) cu un spectacol genial. Se numește Monty Python Live at the Hollywood Bowl, are 77 de minute și a fost filmat în 1982. E trip! E foarte trip!
Pe acest DVD, în acest spectacol măreț care dă lecții de comedie, există un moment în care un tip vine și cântă o piesă. Doar cântă. E un cântecel simplu și sublim.
M-am documentat și am aflat care e treaba cu acest individ. Se numește Neil Innes și a colaborat întreaga carieră cu maeștrii de la Monty Python. La o primă audiție îți vine să îl decartezi spunând că e o copie neclară de Beatles, numai că fără încă trei tipi după el și fără succes. Fals! zic eu. Pentru mine e genul de artist care are a way of kinda growing on you, dacă mă înțelegeți… E senin și posedă o nebunie non-agresivă. E genul de muzică pe care nu îl mai face nimeni azi pentru că suntem prea preocupați de sex virtual și pastile colorate… sau poate pur și simplu mi-a plăcut mie și-l ridic în slăvi… Oricum, iată-l!
La mulți ani!
Monday, February 23rd, 2009Mă pregătesc încet-încet pentru o nouă eră… revin, mă întorc, ezit, mă arunc… I am married with children și mă simt bine. Am început să ascult din ce în ce mai puțin ce îmi spun ceilalți și rezultă ce trebuie. Garbage in, garbage out! Opiniile sunt ca găoazele… fiecare are una… și fiecare crede că a lui contează! Împărțirea între copil, microfon și natură nu dă cu virgulă dacă elimini brelocurile (*=oameni care atârnă și adoră să-și dea cu părerea). De fiecare dată când aduc vorba de ceva la care chiar mă pricep, camera se umple de experți printre care nu mă număr. Profesioniști cu diplome găsite prin pungi de snacks-uri, vă salut!
Cred că mă simt aproape gata să încep noul an la două luni mai târziu decât voi restul așa că:
La mulți ani!
Urmează casă nouă, perioadă de creștere, meserii și orizonturi noi, dezvoltare și îngroșare pe cele vechi, băutură bună, prieteni vechi și iluzii noi, dușmani fără motive… dar cine are nevoie de motive?/cuvintele mari nu spun nimic pentru mine/ cu rupere de… mă rog! Alt film.
Cred că e dulce atunci când nu sunt acolo, dar ne vedem față-n față! Vă pup.